Unu+unu și un Tic

El e în spiritul marilor plecări. Haidem, mergem, acolo, dincolo, peste deal, ne întoarcem pe alt drum, dacă avem noroc, ne și rătăcim. Ea îl urmează, nu-i prea iese din prima, nu înțelege mereu, apoi gustă, vede, inspiră. Încet-încet pricepe de ce pe el îl arde mereu sufletul să plece, să vadă, să simtă. Dar numai alături de ea vrea, singur capetele de lume își pierd sensul. Încet, începe să-i placă și ei. Mai vrea să mai vină pe aici, se obișnuiește și nu mai vrea să plece. Își ridică mersul ca pe o fustă și-ncepe să danseze. Mereu, mereu ar mai vrea să stea în ultimul lor loc „cel mai-cel mai frumos”. El știe că mai sunt multe de văzut, drumurile nu se fac de două ori, și-o îngână iubind-o mai mult.

Munții li se strecoară prin vene, cerul se înfoaie ca o perdea, vântul îi zgribulește și niciunuia nu-i pasă că se murdăresc și-și julesc genunchii. Învață împreună să-și croiască propriile cărări peste dealurile din ei. Toate plecările îi iau și-i aduc împreună, lăsându-i strângându-se în brațe, în fața ușii, după fiecare întoarcere.

Ea își face din fiecare plecare o rochie, o poartă prin camere, se învârte și-și strânge mâinile în jurul taliei, închizând ochii și dansând pe o muzică simplă. N-o deranjează că i s-au rupt papucii de casă, îi sunt peste poate de dragi. În ei e mereu Crăciunul, se ascund amândoi și adorm încălzindu-și unul altuia picioarele. În ei ea își găsește rostuitele cuvinte pe care le scrie înmuindu-le în călimara sufletului. Se întoarce apoi în ochii lui, unde totul e mereu verde, cum îi place ei. În ei, ea îl așteaptă croșetând o îmbrățișare cu en coeur și mânecile în carouri. Hai, gata, la probă! Ce bine îți vine! Ți-am făcut-o să-ți țină de cald, de vânt, de dor.

Cel mic e doar un cățel, el n-are papuci, că-i mai dintr-o bucată. O bucată mare de suflet curat. Nu-i pasă decât să fie cu ei. Afară, ei trei, ca zmeii, sau acasă, lipit ba de unul, ba de altul, la nimereală, important e că mereu se găsește loc și pentru el.

Acasa lor a devenit un fel de casă din turtă dulce, în care diminețile sunt lungi și unde miroase mereu a mere rase și scorțișoară, iar soarele, îmblânzit, copt ca o gutuie, s-a mutat în ei. Nu-i mai vine a pleca în altă poveste.