Primul fragment din vol. II – ”Domnul Tic și…”

– Hai la un ceai. Să știi că sunt un pic scund.

Și-am ieșit la un ceai. Avea 1 metrunouășiultimul centimetru cum îmi place mie să spun. Mă păcălise. Venise cu rucsacul, ca și cum era în trecere pe la întâlnirea cu mine. Am vorbit despre filme, despre studenție, un pic despre noi. Peste puțin timp ne-am dus la ski, cu autostopul și o singură pereche de mănuși. Dar ne-au ajuns, cu rândul, cu schimbul, cu caldul. Eram doar prieteni, căpruiul meu privea roșind verdele lui. Și când am început să plâng că mi s-au furat toți banii când eu îmi admiram clăparii verzi, mi-a trecut tot oful boțit la pieptul lui. Eu i-am dat senvișuri, el mi-a plătit telescaunul.

Era biker. Cu blugii strâmți, roși, rupți, trântiți, frecați de asfalt, purtați prin aer și prin păduri. Avea picioarele lungi și-o bicicletă mică. Fusese roz, dar eu l-am cunoscut după ce o vopsise mov. Purta teniși mari, numărul patrușiultimul, cum îi plăcea să spună. În buzunarele hanoracului, mereu avea o ghicitoare pentru mine. Mi le spunea în tramvai, mă lăsa să mă uit pe geam și să-mi rod unghiile până le ghiceam. Pe atunci mergeam mult cu tramvaiul, amândoi. Când n-aveam locuri, mă țineam de brațul lui, nu de bară. Și-l simțeam în puls că-i plăcea.

Mâinile-i miroseau a ceai și-a ulei de la lanțul bicicletei. Ochii lui aveau gust de nuci verzi. Când se rotea cu bicicleta pe-o rampă, era mai rapid ca pauza dintre bătăile inimii mele. Apoi ateriza pe asfalt cu sunet de fiare lovite, plus bătaia mea de inimă. Punea frână la vale cu talpa Vans-urilor. La deal lanțul pocnea, genunchii i se schimonoseau. Totuși își lua bike-ul peste tot. Într-o zi, m-a lăsat să cobor la vale cu bicicleta lui. Aveam în picioare doar niște balerini albi, cu talpa subțire. Am pierdut controlul, roțile se învârteau ca două nenorocite și mă purtau pe mijlocul șoselei. Era noapte. Nici n-am țipat, nici n-am pus piciorul jos, de teamă să nu-mi stric balerinii. Mai bine mi-aș fi belit nasul, dar nu balerinii mei albi. Andrei, pe bicicleta mea, încerca să mă ajungă, să mă împingă, să cad, să mă opresc singură, nu într-o mașină. Dar nu m-a ajuns, aveam o viteză din-aceea, de-ncepe să ți se facă frig. Pe dinăuntru. Am întors ghidonul, am făcut brusc la stânga pe-o stradă la deal și m-am oprit. Plângeam. Poate era prea devreme ca bicicleta lui să mă accepte, o fi fost un pic geloasă. De atunci n-am mai făcut pe zmeul, am ținut-o în camera mea, am șters-o de praf, i-am vorbit frumos. Ea și el se cunoșteau dinainte, trebuia să-i dau timp și, cel mai important, să nu mă dau la vale cu o bicicletă de street fără frâne. Și n-am să mai fac. Pentru că mi-a ajuns o dată. Așa m-am îndrăgostit de el. La vale. Fără frâne. Într-o noapte care mirosea a tei.