Mi dai?

El a intrat în magazin, ea a rămas cu cățelul afară. Bătea vântul, așa că s-au dosit după un perete, pe lângă care chiar atunci un domn orb trecea, lovind tencuiala cu bastonul. S-au ferit amândoi la mustață, bătrânul i-a simțit, cățelul începu să latre a joacă. „Șezi, că nu-ți fac nimic”, i-a spus, căutându-l cu bastonul. Dar patrupedul mai cu foc lătra. Ea l-a luat în brațe, l-a dus până la bătrân, care întindea deja mâna. Găsindu-l, i-a apăsat urechile, l-a mângâiat sub barbă și a întrebat-o. „Ce culoare are?”. „Ca untul”, i-a spus ea. Domnul a încuviințat, ca și cum aceeași culoare simțea și în vârful degetelor și apoi a plecat, continuând să lovească peretele cu bastonul din lemn. Pentru că el întârzia să iasă din magazin, ei îi veni o idee. Luă cățelul de subțiori, își trase gluga hanoracului peste cap, hanoracul lui maro și lălâi, își trase puțin mai jos bulendrele deșirate, își scoase un papuc și se proțăpi la ușa magazinului. Pe sub pleata ciufulită pândea prin sticla umbroasă. Se scormoni în buzunar după un mărunțiș, pe care îl așeză strategic în palmă, nu prea mult, 30 de bani, a fost o zi proastă. Când el a ieșit, ea s-a prelins pe lângă el: „Domnu’, mi dai și mie, mi frig, mi foame, hai!”, privea în jos, cu ochii amărâți, așa că nu-i vedea fața. Norii s-au fugărit pe cer toată ziua, dar fix atunci o rază căzuse pe ei, de parcă cineva îi picta. El nu răspundea, îi simțea zâmbetul până în ceafă, dar nu răspundea. Apoi simți în mâna întinsă un foșnet de ambalaj. Era o ciocolată Rom.

Privi în sus cu fața luminoasă, aproape strigând: „Mulțumesc, domnu’, mulțumesc, mănânc azi jumătate, mâine jumătate! Săru’mâna, bodaproste!”. El o luă de glugă și-o trase până în brațele lui, apoi o porniră spre casă. Nici cinci pași n-au făcut că el păru să-și amintească ceva: „Stai aici”, îi zise. Și fugi înapoi la magazin. Se întoarse repede, iar ea îi întinse din nou mâna cu mai mult mărunțiș: „Uite, uite cât am strâns!”. El o privea neștiind ce să zică, o credea în stare, arăta perfect ca să-i dea lumea cei 3 de 50 de bani în plus, totuși… „Nu te cred!”. „Ba da, ba da, oamenii mi-au dat, le-am spus că n-am mâncat azi decât jumătate din ciocolata asta ROM”. „Îi aveai, prostule!”, îi zice și-i pune în căușul palmei un Popciok. „E dulciul copilăriei mele!”, îi explică. „Ia și mănâncă, sigur ești flămândă”. Ea râse, îl deschise, erau trei prăjiturele cu burta mare de cremă, care arătau a fi foarte bune, cât o copilărie de bune. Își înfipse dinții într-una, îi dădu și lui una, una la cățel. Pentru că tot ce se capătă se împarte.