Viața de Tic

Laura se foiește a trezire. Din două sărituri sunt între ei. Pe Andrei nu am voie să-l ling, că mă ceartă. Dar poate azi mă lasă. Nu, nu mă lasă nici azi. Lasă că-s bune și coatele Laurei. Poate și nasul. Un pic și urechile. Mă păcălește mângâindu-mă pe burtă, pe grumaz, pe după urechi, da, da, acolo, that’s the spot, Laura. Răsfăţul se termină prea repede pentru gustul meu, dar azi e zi de serviciu, așa că Laura dispare din pat. Eu rămân cu burta în sus, ca picat din avion. Dar mă dezmeticesc repede, îmi scutur urechile, mă scarpin de-un purice și mai fac o încercare la Andrei. Nu, nu mă lasă să-l ling nici azi. Lasă c-o urmăresc pe Laura la baie. Îi sar în braţe, sar înapoi, mă urc pe cadă, tropăi pe covoraș, miros ușa, mă învârt de două ori și apoi îi mai spăl încă o dată coatele, înainte să și le spele ea. Cât timp Laura face duș eu găsesc un păianjen pe care să-l latru. Laura mă ceartă că trezesc toată casa, așa că mă joc în șoaptă. 

Ne întoarcem în cameră, o spăl pe Laura pe glezne, beau puţină apă, miros mâncarea și fac mofturi, nu-mi place nici azi, plimb puţin mingea prin cameră și apoi mai fac o încercare la Andrei. Neah, tot nu mă lasă să-l trezesc. Nu-i bai, mă culc și eu, urmărind-o pe Laura din când în când cum se îmbracă. Mă întristez, se îmbracă de-a pleca singură, știu eu, vă spun sigur-sigur: nu mă ia! Mă bag sub pat ca să-i arăt că sufăr. Și nu ies de acolo nici dacă mă cheamă, sâc! Nici nu-mi dau seama când pleacă și Andrei.

Am rămas singur, eu și bunica. Ce-i de făcut? Să sap în grădină, să fugăresc mâţele, să stau la soare, să latru aiurea, să deranjez covorașul din faţa ușii, să fug încolo și-ncoace, s-o chem pe bunica la joacă? Gata, le-am făcut pe toate și abia au trecut 10 minute. Ce mai fac până vine Laura? O iau de la capăt (după alte 10 de minute). Am obosit, mai bine mă culc. Unde? Pe jos nu-mi place, pe fotoliu nici atât, pe marginea patului nu, pe mijlocul patului nu, sub pat nu, lângă pat nu, aaa, da…. pe perna Laurei. Lasă că și așa iar a plecat fără mine.

(după câteva ore)

Aud ca prin vis bicicleta, poarta, foșnete pe afară. A venit Laura!!! Mă bucur, mă bucur, Laura, Laura, guur-gurr, ham, ţţţţ, iiiiiii, sar până îmi pierd aerul. Încep să sughiţ, Laura mă ia în braţe și mă mângâie, eu o ling pe unde apuc. Joacă, minge, hai Laura, mi-a fost dor, minge, ursuleţ, papucul tău, repede, joacă-te cu mine! Dar Laura se apucă să facă mâncare, bleah, ce plictisitor. Ba nu, stai, poate primesc și eu ceva. Ce-mi dai? Ce-ai bun? Vreau și eu! Dă-mi și mie! Și mie! Îmi dai? Îmi dai? Dă-mi! Dă-mi! Haide! Haideeee, dă-mi și mie! Mă trimite la castronul meu, se face că nu pricepe că eu vreau ce are ea. Ce am în castron găsesc acolo și mai târziu. Neinteresant. Mă așez cuminte la picioarele ei, ea pășește peste mine, o încurc dar nu se supără. I-a fost și ei dor.

Gata masa? Joacă-te cu mine, Laura, Laura, Laura, joacă-te, mingea! Ne jucăm, fug, mă învârt, mârâi, mă supăr, mă împacă, mârâi, mingea e numai a mea. Joacă-te cu mine fără să ţi-o dau. Tu nu pupi minge, numai eu. Ia-mi-o fără să mi-o iei. Numa’ fă-te că mi-o iei ca să am motiv s-o apăr, doar știi că așa îmi place. Da, da, așa!

Gata joaca, Laura are treabă. Mă culc pe hainele ei pe care și le-a uitat pe pat. Sunt prea drăguţ ca să mă certe. Laura lucrează în liniște, totul e plictisitor, așa că mă culc. (peste 10 minute) Mă trezesc brusc, poate Laura are chef de joacă și eu nu sunt pe fază. Mă duc până la ea, îi fac semn cu lăbuţa, vorbesc în legea mea, dar ea îmi spune că n-are timp acum, să mă culc la loc. Mai dorm puţin și iar încerc. Primesc câteva mângâieri, dar atât. Iar dorm, iar încerc. Și iar. De vreo cinci ori. Numai mângâieri, nu e timp de joacă. Uneori mă trezesc doar ca să văd ce face, mă uit cruciș la ea, ea râde și apoi adorm la loc sforăind și pufăind.

Se face seară. Afară se aude un motor, apoi poarta, apoi Andrei intră pe ușă. Iuhuu, bucurie mare, sar, mă învârt, chiţcăi, sar, iar sar, iar mă învârt, Andrei râde, eu mă bucur. Da, da, ne jucăm, nu-i așa? Și se joacă Andrei cu mine până se plictisește. Eu nu mă plictisesc, el da. După joacă ieșim toţi la plimbare. Iha, dă-i la colectat mirosuri și la împărţit pipilici, să știe tot cartierul cine-s eu. Tic, mă, cum cine? Tic din Păcurari, numărul 13.

Gata ziua, la culcare cu noi toţi, eu la picioare, ei pe tot patul, dar lasă că le arăt eu peste noapte. Sunt cam frânt, nu cred c-am să mă fâţâi în noaptea asta prea mult. Mai ales c-ar fi bine să mă odihnesc. Mâine e ziua mea. Ziua mea, auziţi? Adică fac 1 an. 1 an de Tic, 1 an cu Laura și Andrei, 1 an de joacă, un an de căţeluș cu părul creţ, adică Ticulescu din Păcurari, numărul 13, cel mai iubit dintre căţei. 1 an, nu-i mult, dar e al meu și totototot l-am petrecut cu Laura mea și coatele ei curate-curate că am eu grijă în fiecare zi. La mulţi ani mie, deci!

Cu drag vă flutur puţin din coadă, ne auzim mâine!

Al vostru, dar mai ales al Laurei, același Tic (Păcurari, nr. 13, nu vă faceţi că nu știţi unde să-mi trimiteţi cadourile, că doar n-am scris adresa de trei ori degeaba)