Iubire pe două roți

El își lăsase bicicleta afară, venise ca să-i aducă bani. Căci ea așa face, aruncă de toate în coșul de cumpărături, apoi se scormone în buzunar după bani. Acum avea doar 10 lei și un coș plin, așa că se miorlăise în telefon să vină el s-o salveze, ca, of, întotdeauna. O sărută pe frunte pe deasupra ușițelor și ea o lua apoi repejor spre casa de marcat, zâmbind. Îi zisese că-i frumoasă. După ce plăti, o lua la fugă. La propriu. Împinse coșul, își lua avânt, își ridica picioarele, se proptise cu burta în mâner și vrrruum, coșul o ducea. Îi căzuse gluga de pe cap, pletele-i fluturau. Își mai luă o dată avânt și ieși așa pe ușile care se deschiseră cuminți, în ritmul lor. În timpul ăsta se gândea cine știe ce-o să zică el, o să râdă de ea, că-i zuză și se trage cu căruciorul de cumpărături și iese din magazine ca flacăra unui balaur. Dar când îl văzu îi veni să râdă, tare potriviți mai erau. Căci el, în parcarea supermarketului, făcea ”ghost bike” cu bicla ei. Adicălea se suia pe ea, pedala, pedala, apoi sărea de pe ea și bicicleta mergea o vreme singură, el fugea pe lângă ea și-o prindea când dădea să cadă că nu mai avea viteză. Grozav că s-au găsit unul pe altul în noianul de oameni. Se sărutară, se urcară fiecare pe bicla lui și-o porniră spre casa lor.

Casa lor e un apartament închiriat. Când s-au mutat, tot pe două roți au cărat. Și ați fi surprinși câte se pot duce cu două biciclete. Da, ei doi nu prea au stil, ca bicicliștii normali. Dar au niște cumpărături de la piață. Un cățel. Apoi niște discuri de vinil. Apoi o masă de călcat. Apoi un covor. Apoi o plapumă din zestrea bunicii. Un sac de cartofi de la Gheorgheni. Apoi niște pânze de tablouri pentru pictat. Plus multe alte mărunțișuri. Desigur, nu se cară toate deodată, doar nu sunt nebuni și nici nu încap pe bicicletă. Dar drumurile lungi și dese fac niște splendori de fese. Si nu e pentru că n-au bani de taxi. Au chiar de-un camion. Dar le place să biciclească. Și le place să dea banii pe bilete de tren sau pe mere, pe care să le mănânce pe-un deal. Fiecare măr se împarte la doi și se mănâncă cetinel privind în zare. Ei doi, un cățel și două biciclete. De parcă numai ei ar fi pe pământ.

Dacă i-ai întreba de ce merg mereu, peste tot, doar cu bicicleta, ar râde și el ți-ar spune: ”Pentru că suntem leneși”. Le e lene să întârzie mereu în trafic, să se scormone în buzunare după mărunțiș pentru biletul de autobuz. Le e lene să-și facă credit ca să-și cumpere mașină, apoi să dea banii pe benzină, pe asigurare, pe briz-briz-uri, service, spălătorie și tichete de parcare. Le e lene să stea la coadă la ușa vreunui doctor cu fel de fel de probleme de greutate și de sănătate. Nici să nu audă de medicamente, vizite la privați, analize și sejururi în stațiuni balneo-climaterice.

Le este lene și să cumpere prea multe de la supermarket. Coșul lor de cumpărături sunt portbagajele și coșul de la bicicletă, unde încap fix cât au nevoie să nu rămână flămânzi. Oricum le e lene să meargă prea des la cumpărături. Sunt doi leneși sănătoși la cap, fie vară, fie iarnă. Tot pe două roți îi vezi prin Iași.

Iar dacă o mai întrebi și pe ea de ce doar cu bicicleta, ți-ar spune că în nicio altă ipostază nu s-a simțit mai frumoasă decât atunci când merge cu rochie și pantofi pe bicicleta ei roșie, cu cățelandrul Tic în coș. Și oamenii îi zâmbesc, copiii îi fac cu mâna, bătrânii se opresc să se minuneze ce frumoși sunt și ce cuminte stă cel mic și creț în coșul lui privind țanțoș spre lume de parcă stă pe-un tron.

Poate că asta înseamnă bicicletele pentru ei. Niște tronuri plimbărețe care îi fac să vadă lumea altfel. Și oamenii. Și zilele. Și viața.