Iar la tren

Eu și Andrei suntem condamnați ca toată viața să fugim după tren. Nu doar toată viața, ci mereu, întotdeauna și de fiecare dată. Ieri, când trenul de Pașcani cred că deja își pornise locomotiva să se încălzească, Andrei îmi striga în timp ce ieșeam val-vârtej pe ușă: „Promite-mi că la întoarcere plecăm din timp”. Sigur că am promis, dar n-a funcționat nici data trecută. Și nu doar eu sunt de vină, amândoi, mereu-mereuț ne lălăim cu bagaje și plecăm foarte târziu. E drept, n-am pierdut niciodată trenul, deși am merita, zău. Ieri să ne fi văzut cu pui de cățel în sân, cățel în lesă, pungi, sacoșele, cofraje de ouă, borcane goale, tot ce ne-a trimis bunica și acum trebuie să ducem înapoi ca să mai aibă în ce să ne dea și altă dată. Așa cărăbănite, huruiau borcanele în geantă și noi fugeam mai ceva ca prizonierii evadați. „Tic, lasă, mai ține-te” strig eu și-l smucesc de lesă. Când ajungem pe la jumătatea drumului spre gară începem să râdem unul de altul. Fularele ne atârnă, asudăm pe sub căciuli, eu fug ca un șchiop că n-o puteam zgâlțâi prea tare pe Ticușoara din sân căreia îi simțeam gheruțele cum se țin de bluza mea ca un pui de pisică. Numai Tic deja s-a obișnuit cu noi și fuge bucuros, strigând cu coada: „Mai repede, mai repede moșnegilor!”. Și ajungem, ne zvârlim în tren toți patru, se strigă de plecare și noi suflăm greu și râdem. Toată lumea se uită la noi ca la fanfară. N-avem leac.