Bună ticmineața!

Se întâmplă așa: nici nu mijesc bine ochii, că Tic e dintr-un țop lângă mine, de oriunde ar fi în pat. Nici nu apuc să-mi întind bine un cot, că el dă din coadă săpând în plapumă. Îl iau de o aripă și-l aduc între mine și Andrei. Și-l mângâi, și-l mângâi, pe după urechi, pe burtă, pe gâtlej, pe sub lăbuțe, pe deasupra lăbuțelor, pe deasupra botului, pe sub bot, pe ceafă, lângă ceafă, pe spate. Și iar de la capăt, pe îndelete. Ce mai, el stă ca o murătură care plutește în borcan, cu o față de buchet de trandafiri. Senin și cristalin, ca un cleștar. Totul e bine pe pământ. Și dincolo de pământ. În tot Universul. Andrei mai fură puțin somn în timpul ăsta. Dar apoi crapă și el ochii. Ne privește, pufăie a râs dormitat, râde apoi de-a binelea și… începe. Îl trage de-o labă. Îl prinde de nas. Îi împinge un picior. Îi strânge botul. Îl trage de-o ureche. De cealaltă ureche. Tic nu se lasă, îl apucă și el de-un deget, mârâie, hârâie, scâncește înăbușit cu capul acoperit de plapumă. Sare la joacă, Andrei îl împachetează cu cearceaful. Îl trage de coadă, îl zgândără, Tic zburdă până cade din pat. Andrei după el. Eu stau și râd. Totul e bine pe pământ. Și dincolo de pământ. În tot Universul.