Eu, Tic și prădătorul

Mă maimuțăream și eu prin baie, în oglinda de pe perete. Ca în diminețile în care rămân singură acasă și Tic are treabă să latre la frunzele care cad din copac în fața balconului nostru. Dar cum e primăvară și nu cade nicio frunză, nu v-aș putea spune de ce latră. Însă, ce să vezi! De după cadă numai ce vine pâș-pâș-pâș cu cele opt picioare subțirele, un flăcău de gândac cât degetul meu mic. Atât de mare! Încep să țip ca o descreierată și mă sui pe marginea căzii, sprijinindu-mă de pereți. Dumnealui cel negru și hidos înainta făcând mici bucle haotice. Eu țipam, Tic lătra în balcon, gândacul era la promenadă. De obicei, în astfel de situații, vine imediat Andrei și mă salvează. După care râde de mine și mă îmbrățișează. Dar acum, eram doar cu nesuferitul de Tic care hămăia de parcă intrau tătarii printre gratiile de la balcon. Eram îngrozită, ce să fac? Noroc că era ușa închisă la baie, așadar, cârmâzul nu avea pe unde s-o taie. Dar nici eu.

Pereții băii erau atât de apropiați, încât îmi aruncau țipătul înapoi ca pe-un prosop ud și rece. Mă auzeam cum nu m-am mai auzit niciodată. ”Aaaaaaaaa….” și scârboșenia era surdă, nu mă lua în seamă. Dar în timp ce țipam, să nu credeți că stăteam degeba, nu. Unelteam o portiță de scăpare. Am deșirat hârtia igienică, până a rămas doar tubul. L-am îndoit la un capăt și apoi, cu mișcări de violonist, îl mișcam deasupra gânganiei, s-o prind. Aha! Am nimerit-o. Începeam să mă simt mai bine, nu mai țipam. Dar dinăuntrul cartonului se auzea c-am supărat-o, căci zgâria cu labele din față să iasă. Și-a și ieșit după nici 10 secunde, a ridicat cu antenele cușcușoara tubulară și-a-nceput iar să se plimbe. Și eu iar să țip.
La naiba, cine m-o pus să intru în baie? Țipam, țipam și spurcăciunea se plimba, se plimba. Iar Tic nu se mai oprea din lătrat! De groază! Avea niște antene lungi, cu care sigur m-ar fi putut sugruma, iar spinarea îi era neagră și lucioasă, ca un scut. Din ea ieșeau niște picioare scârnave, cu mici ținte la încheieturi. Era odios, era spurcat, era nesuferit și mare cât degetul meu mic! Și-ncepea să mă doară gâtul de la atâta țipat, iar în jur, nimeni nu era să mă ajute. M-am întins acrobatică peste chiuvetă și-am ajuns la dulăpiorul de deasupra, unde am scormonit printre fixative și detergenți după ceva folositor. Am găsit un ambalaj, l-am deșărtat în chiuvetă și-am pornit din nou pe urmele prietenului meu păcuriu. Făcea cercuri pe la ușa băii. Am crăcănat ambalajul, l-am poftit înăuntru, apoi am închis capacul și-am ieșit repejor din baie. Cușca lui de acum era transparentă, numai bine să pot să-l văd, căci nimic nu mă înfricoșează mai tare decât să țin în mână un gândac pe care nu-l văd.
Îl țineam în sus și mă plimbam cu el prin toată casa, să-mi caut papucii. Tic lătra netulburat la primăvara-toamna din capul lui. Eu țopăiam să-mi găsesc șlapii, iar ăsta mare și negru se zbătea cu burta în sus. Ce dramatic e amicul meu!
Când în sfârșit am reușit să ies pe ușa apartamentului, în fața scării vreo 10 muncitori cu veste portocalii mă priveau fix. M-o fi auzit cum țipam din baie. Nu ziceau nimic, doar mă priveau cum mă aplec în iarbă și eliberez jivina. Tic, în spatele meu, venea lătrând victorios, de parcă el era eroul zilei. Ceata de bărbați privea acum spre el, complet nedumeriți.
M-am lepădat repede de goanga infectă, l-am luat pe Tic de-o aripă și ne-am băgat în casă. Dar tot nu-mi era bine. Pe picioare, ici-colo, parcă simțeam furnicături. În toate colțurile mă uitam după camarazii negroteiului. Buzele mi se boțeau una de alta de frică, așa că mi-am tras niște cizme în picioare, m-am cocoțat pe scaunul de la birou și-am stat așa, supărată pe Andrei.