Scrisoare – fragment din volumul III

Te sărută cu ochii închiși,

A ta Laura

Știi? M-am gândit că nu e musai o scrisoare să înceapă cu ”Dragul meu…” Mai ales o scrisoare pe care am scris-o de atâtea ori în piept și al cărei sfârșit l-am sărutat de fiecare dată. Și de câteva ori în plus. Cu ochii închiși. Un fel de timbru numai al meu, numai pentru tine. Așa că vreau scrisoarea aceasta s-o încep cu un sărut.

Îți mai amintești când am plecat la sfârșit de vară spre Fălticeni? Ne-am urcat în tren, ne-am înghesuit bicicletele în baia vagonului de personal și-am coborât la Pașcani. Apoi am luat-o pe șosea, pedalând amândoi în ritmul meu. Tu cu picioarele tale lungi ai putea da trei pedale în timp ce eu mă căznesc să învârt una. Dar te domolești, căci ”rostul nu-i să ajungem, ci să mergem împreună”, ziceai.

Ne-am oprit într-un lan de floarea soarelui. Câmpul era plin până la orizont de niște roți de bicicletă cocoțate pe lujere verzi, vițoase. Florile zimțate, pline de galben, aveau spițe din semințe coapte. M-am afundat ca într-un lac aurit, dezbrăcându-mă până la piele. Râdeam și te priveam cu colțul ochiului cum stai rezemat de bicicletă. Aș fi vrut atât de mult să mă săruți de frumoasă ce sunt, dar tu te uitai împrejur, de frică să nu mă vadă cineva cu sânii goi.

Era primul meu drum lung cu bicicleta. După câteva jumătăți de oră ne-am oprit iar. Nu mai puteam. Mi-ai scos apă din fântână și mi-ai udat tâmplele în timp ce mă adăpam cu râvnă. Apoi am deșurubat o podoabă de la lanțul cănii de tablă, s-o luăm drept suvenir. Am fugit ca doi copii, privind în urmă să nu ne certe vreun om de dupa gard. Acasă l-am aruncat în cutia noastră de cafea, cu bilete de tren și alte nimicuri.

Cutia aia simplă, de tinichea, e prețioasă. Au încăput în ea toate drumurile noastre. Mi-am amintit de ea azi când în goana mașinii zărisem scris pe-un panou publicitar: ”Vrei să te călătorești cu mine?”. Mi-am încrețit obrajii. E întrebarea pe care mi-ai pus-o aproape în fiecare zi, încă de la primul ”te iubesc”. Uneori îți răspundeam: ”Nu.” Dar tu mă iertai, nu-i așa? Știi că-s doar morocănoasă și uneori mi-e a mă tolăni prin casă, ca o pisică tandurie.

N-am spirit de hălăduială în sânge, nu ca tine. Tu ești zbanghiu rău, te-ai muta în vârful muntelui și mâine. Și ai avea cu cine! Nu cu mine, vai! Cu Tic. Voi doi vă înțelegeți cel mai bine când e vorba de ducă. Eu încerc a mă deprinde cu ieșitul din casă. E greu până ajung la bicicletă, că apoi mă doftoricesc cu bucuria voastră de drumeți. Jur că uneori parcă amândoi dați din coadă cu viteza aripilor de fluture. ”Hai!”, ți-ai încrustat cu ac și cerneală pe gambă. No, haidem, dară!

Mi-e dor acum să-ți sărut locul acela de pe piciorul drept, unde firele de păr s-au rărit, parcă de dragul soarelui și-al cuvântului scris caligrafic: ”Hai!”… ”Hai!”, și ți-l rescriam cu buricul degetului pe pielea sărată de valuri. ”Hai!”…

Vin. Mă mai aștepți un pic? Cel mai greu ne e să respirăm dor. Să ne fim departe. Singuri. Nu-mi mai ajunge cartea. Vreau la tine. De carte vor avea grijă cei care o citesc. Dar de mine? Cine are grijă? Dar de tine? Noi ne avem cu totul doar unul pe altul. Și mi-e așa de frică că ți s-ar putea întâmpla ceva… Dar îmi țin firea și știu că totul va fi bine cu noi.

Îți amintești când mă făceai mat la șah? Te înfoiai ca un cocoș, mândru că m-ai bătut chiar și fără regină. Nu te ținea două secunde, că imediat îți părea rău pentru mine. Și dintr-o dată parcă eu eram învingătoarea. Căci îți câștigasem inima, vedeam cât de dragă îți sunt. Ca atunci când ne-am întâlnit la mijlocul drumului, în Gura Humorului, și-am mers la piscină. Ne-am văzut în ziua aia în costume de baie, pentru întâia oară. Ne studiam timid, unul pe altul. Buricul tău era altfel decât al meu. M-am încolăcit rece în jurul trupului tău, iar tu m-ai băgat cu capul sub apă. Apoi mi-ai sărutat fiecare deget de la piciorul stâng.

Era tot vară. La Fălticeni, în ușa băii, s-a auzit deodată un sunet de răcăială pe lemn. Eram înăuntru de ceva timp, și-am întrebat rușinoasă: ”Cine-i?”. ”Eu sunt”, mi-ai spus cu tonul tău tacticos. ”Și ce vrei?”, m-am bățoșit eu, căci eram pe veceu. ”Nimic”, ai spus dulce, ”te mângâiam prin ușă! Stai de prea mult timp acolo și mi s-a făcut dor”. Am început să râd în ecoul băii îmaginându-mi mâinile tale prelungi cum șerpuiesc afectuos pe vopseaua albă.

Vreau să-mi ciocnesc casca de casca ta. Ori la o frână, ori din joacă. Să-ți aud strigătul înfundat de după vizor: ”Mmmăăăă!”. Vreau să te ating și să te miros. Sunt însetată de fericire. Mi-e adânc de dor. Vreau să mă arunci în spatele tău și să plecăm. Hai! Oriunde! Flutură-mi părul plin de fân și lasă-mă să te strâng în brațe. De atâtea ori ne-am ținut de cald așa. Doar copacii ne înțelegeau și pietrele de la marginea drumului. Când poliția ne-a oprit la începutul primăverii, porniserăm spre Iași, și-or fi spus că suntem doi descreierați. Ce căutăm pe două roți pe o așa vreme? Dar mie cel mai cald și cel mai frig mi-a fost lângă tine. Pentru că împreună orice e posibil. Chiar și să ne spălăm cu o singură periuță de dinți.

Mi-e dor. Se simte în suflet ca atunci când urci cu o scară în plus. Pasul acela în gol, care te zgâlțâie. Așa e dorul. Un pas pe o scară care nu există.

Fără tine mă simt ca o haină aruncată pe marginea patului. Haina pe care o probezi, dar nu-i nimerită pentru azi. Și-o abandonezi, nu-ti vine nici măcar s-o așezi la locul ei pe umeraș. O pedepsești. Te-a amăgit. Fără tine mă simt ca atunci când eram copil și săream doar pe dalele de piatră gri. Mi-ai povestit! Și tu făceai la fel când veneai de la școală. Eu le ocoleam pe cele roz și pe cele albe. Mă străduiam să nu pășesc nici măcar pe îmbinarea dintre ele. Dar dintr-o dată trotuarul se schimba în caldarâm. Și dalele gri se opreau. Așa e dorul. Ca dalele gri care nu mai sunt dintr-o dată și eu nu știu unde să mai calc. Așa că pășesc pe o treaptă în gol.

Trec pe lângă scara de fier de pe bulevardul Ștefan. E tot acolo, dar unde sunt întâlnirile noastre? Ne înghesuiam și împărțeam o șaorma. Tic adulmeca mirosul cărnii pe care o împărțeam doar la doi. Apoi eu luam salata de varză și tu cartofii prăjiți. Trec pe lângă Sage. Ceainăria noastră e tot acolo și scaunele verzi, înalte, la fel. Dar unde e prima noastră întâlnire? Vreau să ne întoarcem acolo, în colțul cu pianul, să facem o poveste.

De fapt, vreau doar să mă fac ghem lângă tine și să adorm. Să tragi plapuma peste noi, ca pe un cort. Să mă protejezi de lumina de la stâlp și de întreaga lume. Să-ți povestesc ceva stupid și drag în bezna turcoaz de sub cearceaf. Ce vis simplu. Ușor ca o scrisoare căreia nu-i găsești plic, așa că renunți s-o mai trimiți. Nici pentru scrisoarea asta n-am plic, Andrei. Îmi iei tu, te rog? De orice fel, care îți place ție mai mult.

Aș vrea să-mi imaginez ce plic ai alege, dar îmi dau seama că nu știu ce plic ți-ar plăcea ție cel mai mult. Mie știi care mi-e mai drag? Ăla pe care mi l-ai făcut dintr-o foaie de caiet studențesc, pe care mi-ai desenat cu stiloul un tramvai. Iar înăuntru mi-ai pus zece bilete pe un cotor. Știi că mai am două? Mi le-ai dat acum trei ani. ”Pentru Mia”, scriai. Atât de rar îmi spui ”Mia”, că a devenit un cuvânt cât o declarație de dragoste. Mi-l spui când vrei să mă alinți ori când vrei să-mi oprești un suspin. Mia. Vine de la ”Laura mea”, care pe moldovenește se aude ”Laura mia”, iar tu îngroși m-ul, că știi cât îmi place.

Știi? Îți mulțumesc. Îți mulțumesc pentru că niciodată n-a trebuit să mă lupt pentru iubirea ta. Am găsit toate ușile deschise în sufletul tău. M-ai lăsat să-mi las bicicleta în hol, să nu mi-o fure nimeni. M-ai lăsat să cânt (tu ai fost primul care mi-a spus că îți place cum cânt). M-ai lăsat să scriu. Să tac, să-i ascund lui Tic o piatră în plapumă. M-ai lăsat să-mi cumpăr cărți și să-ți umplu rafturile. Doar pentru o pereche nouă de pantofi mă puneai să arunc alta veche. Nu-ți plac grămezile de lucruri. Doar grămezile de povești. Așa că ți-am povestit. Ți-am spus despre mine tot ce știam. Uneori repetam o amintire, mă ascultai zâmbind, fără să te dai de gol. Iar la sfârșit îmi spuneai: ”Mi-ai mai povestit asta, dar îmi place prea mult să te aud.”

Și mă priveai verde. Oh, ce bine îți cunosc privirea. O port mereu închisă în pumn. O simt cu pielea. Știu când mă plimb prin casă și tu mă privești. Ochii tăi verzi, ca un câmp în care soarele lasă urme de lumină pe unde trece. Iar genele-ți alungite se răsfiră ca cel mai tânăr copac dintr-un crâng.

Mai zâmbește o dată. Lasă-mă să-ți desenez cu unghia ridurile pe care vreau să le văd cum se adâncesc peste ani. Pentru că și peste ani noi ne vom mai bate cu alge pe plajă. Tu tot vei râde. Eu tot voi țipa, ca să-ți fie milă de mine, să te pot ataca ticăloșește, când încerci să mă îmbrățișezi. Iar valurile se vor ascunde în urechile noastre într-un sunet nesfârșit ca cel pe care îl făceai când mângâiai ușa băii mele.

Ah, cât mi-e de dor. Mai urc o treaptă în plus. Pasul e gol, mă zgâlțâie. Nu pot urca la tine. Oricât de dor mi-ar fi să stau pe vârfuri când te îmbrățișez. Oricât mi-ar lipsi atingerea ta pe talie. Fi-r-ar! Dă-o încolo de scară. Am să mă urc în tren și-am să vin la tine. Am să vin. Am să vin. Am să vin.

Dragul meu Andrei,

 

 

 

 

Primul fragment din vol. II – ”Domnul Tic și…”

– Hai la un ceai. Să știi că sunt un pic scund.

Și-am ieșit la un ceai. Avea 1 metrunouășiultimul centimetru cum îmi place mie să spun. Mă păcălise. Venise cu rucsacul, ca și cum era în trecere pe la întâlnirea cu mine. Am vorbit despre filme, despre studenție, un pic despre noi. Peste puțin timp ne-am dus la ski, cu autostopul și o singură pereche de mănuși. Dar ne-au ajuns, cu rândul, cu schimbul, cu caldul. Eram doar prieteni, căpruiul meu privea roșind verdele lui. Și când am început să plâng că mi s-au furat toți banii când eu îmi admiram clăparii verzi, mi-a trecut tot oful boțit la pieptul lui. Eu i-am dat senvișuri, el mi-a plătit telescaunul. Continue reading

Eu, Tic și prădătorul

Mă maimuțăream și eu prin baie, în oglinda de pe perete. Ca în diminețile în care rămân singură acasă și Tic are treabă să latre la frunzele care cad din copac în fața balconului nostru. Dar cum e primăvară și nu cade nicio frunză, nu v-aș putea spune de ce latră. Însă, ce să vezi! De după cadă numai ce vine pâș-pâș-pâș cu cele opt picioare subțirele, un flăcău de gândac cât degetul meu mic. Atât de mare! Încep să țip ca o descreierată și mă sui pe marginea căzii, sprijinindu-mă de pereți. Dumnealui cel negru și hidos înainta făcând mici bucle haotice. Eu țipam, Tic lătra în balcon, gândacul era la promenadă. De obicei, în astfel de situații, vine imediat Andrei și mă salvează. După care râde de mine și mă îmbrățișează. Dar acum, eram doar cu nesuferitul de Tic care hămăia de parcă intrau tătarii printre gratiile de la balcon. Eram îngrozită, ce să fac? Noroc că era ușa închisă la baie, așadar, cârmâzul nu avea pe unde s-o taie. Dar nici eu.

Continue reading

MeTICamentul

Voi aveți un Tic care vine tropa-tropa cu voi la baie? Un Tic care se bucură când vă întâlniți prietenii și îi spală fără pripă pe față, pe mâini. Bine, îi spală cu tot atâta entuziasm și pe străini, dar lucrăm la asta. Un Tic care nu vă lasă niciodată să fiți singuri, poate doar singurătatea aia în care poți să taci fără să te simți stingher ori părăsit. Pentru că, foarte aproape, cineva respiră, strănută, se scarpină și-și caută locul învârtindu-se în jurul cozii lui. Apoi scoate capul de sub plapumă și-i atât de ciufulit și pierdut, că-ncepi să râzi chiar dacă, poate, nu ești fericit. Voi aveți un Tic pe care-l luați cu voi oriunde, la cursurile de reportaj, la ședințele de la birou, la întâlnirile bussines? Un Tic care se înțelege cu toată lumea, chiar și cu cei care nu-l plac. Un Tic care stă cuminte în coșul lui, fericit că n-a fost lăsat singur și nefericit acasă. Un Tic care nu te slăbește o clipă din urmărirea nasului nătăfleț și-a ochilor lui rotunzi și dulci. Să nu te piardă, prea mult te iubește. Un Tic care face pârț fix când e în brațele tale și toată lumea crede că ești tu, mai ales că începi să te scuzi c-a fost cățelul de vină. Un Tic care te scoate sub soare în zilele în care îți vine să te îngropi între perne. Un Tic care nu cere să-i explici, lângă care poți să taci dacă asta simți, poți să cânți dacă asta simți, poți să plângi dacă asta simți. Se va pleoști și el și se va aduna cu tot corpul lui moale, mic și cald lângă tine. Se va lipi de pieptul tău spunându-ți parcă: ”Sunt aici, dacă vrei să-ți bagi mâna în blana mea, știu că-ți place. Și, cine știe, poate vrei să-mi dai ceva bun!”.

Voi aveți așa un Tic? Că eu nu știu ce m-aș face fără el.

Motto:

”Atât am adunat. O Laura și-un Tic” (Andrei)

Cea mai mare pasiune este cea de-a trăi intens. De-a iubi cu patimă, cu totul. De-a te juca în fel și chip, de-a face piruete prin viață ca și cum fiecare zi e cea mai grozavă. Eu nu știu altfel. Împreună cu Andrei, Tic, bicicletele și aparatul suntem o mica familie. Suntem familia lui Tic :) Momentele frumoase petrecute cu ei, fie că erau amuzante, înduioșătoare sau pline de tâlc, mă împingeau la scris. Să le păstrez, să le retrăiesc, să spun tuturor cât de frumos este să fii Laura. Să ai un Andrei, să ai un Tic.

***

A se întreba Andrei ce fac cățeii.
„Bine.”
„Sunt amândoi?”
„Da.”
„Și aia mică?”
„Da.”
„Ce face, doarme?”
„Nu.”
„Se joacă?”
„Nu.”
„Plânge?”
„Nu.”
„Dar ce face?”
„E ciudățică.”
„Și Tic ce face, se joacă?”
„Nu.”
„Doarme?”
„Nu.”
„Dar ce face?”
„Și el e ciudățel.”

Iar la tren

Eu și Andrei suntem condamnați ca toată viața să fugim după tren. Nu doar toată viața, ci mereu, întotdeauna și de fiecare dată. Ieri, când trenul de Pașcani cred că deja își pornise locomotiva să se încălzească, Andrei îmi striga în timp ce ieșeam val-vârtej pe ușă: „Promite-mi că la întoarcere plecăm din timp”. Sigur că am promis, dar n-a funcționat nici data trecută. Și nu doar eu sunt de vină, amândoi, mereu-mereuț ne lălăim cu bagaje și plecăm foarte târziu. E drept, n-am pierdut niciodată trenul, deși am merita, zău. Ieri să ne fi văzut cu pui de cățel în sân, cățel în lesă, pungi, sacoșele, cofraje de ouă, borcane goale, tot ce ne-a trimis bunica și acum trebuie să ducem înapoi ca să mai aibă în ce să ne dea și altă dată. Așa cărăbănite, huruiau borcanele în geantă și noi fugeam mai ceva ca prizonierii evadați. „Tic, lasă, mai ține-te” strig eu și-l smucesc de lesă. Când ajungem pe la jumătatea drumului spre gară începem să râdem unul de altul. Fularele ne atârnă, asudăm pe sub căciuli, eu fug ca un șchiop că n-o puteam zgâlțâi prea tare pe Ticușoara din sân căreia îi simțeam gheruțele cum se țin de bluza mea ca un pui de pisică. Numai Tic deja s-a obișnuit cu noi și fuge bucuros, strigând cu coada: „Mai repede, mai repede moșnegilor!”. Și ajungem, ne zvârlim în tren toți patru, se strigă de plecare și noi suflăm greu și râdem. Toată lumea se uită la noi ca la fanfară. N-avem leac.

Mi dai?

El a intrat în magazin, ea a rămas cu cățelul afară. Bătea vântul, așa că s-au dosit după un perete, pe lângă care chiar atunci un domn orb trecea, lovind tencuiala cu bastonul. S-au ferit amândoi la mustață, bătrânul i-a simțit, cățelul începu să latre a joacă. „Șezi, că nu-ți fac nimic”, i-a spus, căutându-l cu bastonul. Dar patrupedul mai cu foc lătra. Ea l-a luat în brațe, l-a dus până la bătrân, care întindea deja mâna. Găsindu-l, i-a apăsat urechile, l-a mângâiat sub barbă și a întrebat-o. „Ce culoare are?”. „Ca untul”, i-a spus ea. Domnul a încuviințat, ca și cum aceeași culoare simțea și în vârful degetelor și apoi a plecat, continuând să lovească peretele cu bastonul din lemn. Pentru că el întârzia să iasă din magazin, ei îi veni o idee. Luă cățelul de subțiori, își trase gluga hanoracului peste cap, hanoracul lui maro și lălâi, își trase puțin mai jos bulendrele deșirate, își scoase un papuc și se proțăpi la ușa magazinului. Pe sub pleata ciufulită pândea prin sticla umbroasă. Se scormoni în buzunar după un mărunțiș, pe care îl așeză strategic în palmă, nu prea mult, 30 de bani, a fost o zi proastă. Când el a ieșit, ea s-a prelins pe lângă el: „Domnu’, mi dai și mie, mi frig, mi foame, hai!”, privea în jos, cu ochii amărâți, așa că nu-i vedea fața. Norii s-au fugărit pe cer toată ziua, dar fix atunci o rază căzuse pe ei, de parcă cineva îi picta. El nu răspundea, îi simțea zâmbetul până în ceafă, dar nu răspundea. Apoi simți în mâna întinsă un foșnet de ambalaj. Era o ciocolată Rom. Continue reading