Scrisoare – fragment din volumul III

Te sărută cu ochii închiși,

A ta Laura

Știi? M-am gândit că nu e musai o scrisoare să înceapă cu ”Dragul meu…” Mai ales o scrisoare pe care am scris-o de atâtea ori în piept și al cărei sfârșit l-am sărutat de fiecare dată. Și de câteva ori în plus. Cu ochii închiși. Un fel de timbru numai al meu, numai pentru tine. Așa că vreau scrisoarea aceasta s-o încep cu un sărut.

Îți mai amintești când am plecat la sfârșit de vară spre Fălticeni? Ne-am urcat în tren, ne-am înghesuit bicicletele în baia vagonului de personal și-am coborât la Pașcani. Apoi am luat-o pe șosea, pedalând amândoi în ritmul meu. Tu cu picioarele tale lungi ai putea da trei pedale în timp ce eu mă căznesc să învârt una. Dar te domolești, căci ”rostul nu-i să ajungem, ci să mergem împreună”, ziceai.

Continue reading

Primul fragment din vol. II – ”Domnul Tic și…”

– Hai la un ceai. Să știi că sunt un pic scund.

Și-am ieșit la un ceai. Avea 1 metrunouășiultimul centimetru cum îmi place mie să spun. Mă păcălise. Venise cu rucsacul, ca și cum era în trecere pe la întâlnirea cu mine. Am vorbit despre filme, despre studenție, un pic despre noi. Peste puțin timp ne-am dus la ski, cu autostopul și o singură pereche de mănuși. Dar ne-au ajuns, cu rândul, cu schimbul, cu caldul. Eram doar prieteni, căpruiul meu privea roșind verdele lui. Și când am început să plâng că mi s-au furat toți banii când eu îmi admiram clăparii verzi, mi-a trecut tot oful boțit la pieptul lui. Eu i-am dat senvișuri, el mi-a plătit telescaunul. Continue reading

Eu, Tic și prădătorul

Mă maimuțăream și eu prin baie, în oglinda de pe perete. Ca în diminețile în care rămân singură acasă și Tic are treabă să latre la frunzele care cad din copac în fața balconului nostru. Dar cum e primăvară și nu cade nicio frunză, nu v-aș putea spune de ce latră. Însă, ce să vezi! De după cadă numai ce vine pâș-pâș-pâș cu cele opt picioare subțirele, un flăcău de gândac cât degetul meu mic. Atât de mare! Încep să țip ca o descreierată și mă sui pe marginea căzii, sprijinindu-mă de pereți. Dumnealui cel negru și hidos înainta făcând mici bucle haotice. Eu țipam, Tic lătra în balcon, gândacul era la promenadă. De obicei, în astfel de situații, vine imediat Andrei și mă salvează. După care râde de mine și mă îmbrățișează. Dar acum, eram doar cu nesuferitul de Tic care hămăia de parcă intrau tătarii printre gratiile de la balcon. Eram îngrozită, ce să fac? Noroc că era ușa închisă la baie, așadar, cârmâzul nu avea pe unde s-o taie. Dar nici eu.

Continue reading

MeTICamentul

Voi aveți un Tic care vine tropa-tropa cu voi la baie? Un Tic care se bucură când vă întâlniți prietenii și îi spală fără pripă pe față, pe mâini. Bine, îi spală cu tot atâta entuziasm și pe străini, dar lucrăm la asta. Un Tic care nu vă lasă niciodată să fiți singuri, poate doar singurătatea aia în care poți să taci fără să te simți stingher ori părăsit. Pentru că, foarte aproape, cineva respiră, strănută, se scarpină și-și caută locul învârtindu-se în jurul cozii lui. Apoi scoate capul de sub plapumă și-i atât de ciufulit și pierdut, că-ncepi să râzi chiar dacă, poate, nu ești fericit. Voi aveți un Tic pe care-l luați cu voi oriunde, la cursurile de reportaj, la ședințele de la birou, la întâlnirile bussines? Un Tic care se înțelege cu toată lumea, chiar și cu cei care nu-l plac. Un Tic care stă cuminte în coșul lui, fericit că n-a fost lăsat singur și nefericit acasă. Un Tic care nu te slăbește o clipă din urmărirea nasului nătăfleț și-a ochilor lui rotunzi și dulci. Să nu te piardă, prea mult te iubește. Un Tic care face pârț fix când e în brațele tale și toată lumea crede că ești tu, mai ales că începi să te scuzi c-a fost cățelul de vină. Un Tic care te scoate sub soare în zilele în care îți vine să te îngropi între perne. Un Tic care nu cere să-i explici, lângă care poți să taci dacă asta simți, poți să cânți dacă asta simți, poți să plângi dacă asta simți. Se va pleoști și el și se va aduna cu tot corpul lui moale, mic și cald lângă tine. Se va lipi de pieptul tău spunându-ți parcă: ”Sunt aici, dacă vrei să-ți bagi mâna în blana mea, știu că-ți place. Și, cine știe, poate vrei să-mi dai ceva bun!”.

Voi aveți așa un Tic? Că eu nu știu ce m-aș face fără el.

Motto:

”Atât am adunat. O Laura și-un Tic” (Andrei)

Cea mai mare pasiune este cea de-a trăi intens. De-a iubi cu patimă, cu totul. De-a te juca în fel și chip, de-a face piruete prin viață ca și cum fiecare zi e cea mai grozavă. Eu nu știu altfel. Împreună cu Andrei, Tic, bicicletele și aparatul suntem o mica familie. Suntem familia lui Tic 🙂 Momentele frumoase petrecute cu ei, fie că erau amuzante, înduioșătoare sau pline de tâlc, mă împingeau la scris. Să le păstrez, să le retrăiesc, să spun tuturor cât de frumos este să fii Laura. Să ai un Andrei, să ai un Tic.

***

A se întreba Andrei ce fac cățeii.
„Bine.”
„Sunt amândoi?”
„Da.”
„Și aia mică?”
„Da.”
„Ce face, doarme?”
„Nu.”
„Se joacă?”
„Nu.”
„Plânge?”
„Nu.”
„Dar ce face?”
„E ciudățică.”
„Și Tic ce face, se joacă?”
„Nu.”
„Doarme?”
„Nu.”
„Dar ce face?”
„Și el e ciudățel.”

Iar la tren

Eu și Andrei suntem condamnați ca toată viața să fugim după tren. Nu doar toată viața, ci mereu, întotdeauna și de fiecare dată. Ieri, când trenul de Pașcani cred că deja își pornise locomotiva să se încălzească, Andrei îmi striga în timp ce ieșeam val-vârtej pe ușă: „Promite-mi că la întoarcere plecăm din timp”. Sigur că am promis, dar n-a funcționat nici data trecută. Și nu doar eu sunt de vină, amândoi, mereu-mereuț ne lălăim cu bagaje și plecăm foarte târziu. E drept, n-am pierdut niciodată trenul, deși am merita, zău. Ieri să ne fi văzut cu pui de cățel în sân, cățel în lesă, pungi, sacoșele, cofraje de ouă, borcane goale, tot ce ne-a trimis bunica și acum trebuie să ducem înapoi ca să mai aibă în ce să ne dea și altă dată. Așa cărăbănite, huruiau borcanele în geantă și noi fugeam mai ceva ca prizonierii evadați. „Tic, lasă, mai ține-te” strig eu și-l smucesc de lesă. Când ajungem pe la jumătatea drumului spre gară începem să râdem unul de altul. Fularele ne atârnă, asudăm pe sub căciuli, eu fug ca un șchiop că n-o puteam zgâlțâi prea tare pe Ticușoara din sân căreia îi simțeam gheruțele cum se țin de bluza mea ca un pui de pisică. Numai Tic deja s-a obișnuit cu noi și fuge bucuros, strigând cu coada: „Mai repede, mai repede moșnegilor!”. Și ajungem, ne zvârlim în tren toți patru, se strigă de plecare și noi suflăm greu și râdem. Toată lumea se uită la noi ca la fanfară. N-avem leac.

Mi dai?

El a intrat în magazin, ea a rămas cu cățelul afară. Bătea vântul, așa că s-au dosit după un perete, pe lângă care chiar atunci un domn orb trecea, lovind tencuiala cu bastonul. S-au ferit amândoi la mustață, bătrânul i-a simțit, cățelul începu să latre a joacă. „Șezi, că nu-ți fac nimic”, i-a spus, căutându-l cu bastonul. Dar patrupedul mai cu foc lătra. Ea l-a luat în brațe, l-a dus până la bătrân, care întindea deja mâna. Găsindu-l, i-a apăsat urechile, l-a mângâiat sub barbă și a întrebat-o. „Ce culoare are?”. „Ca untul”, i-a spus ea. Domnul a încuviințat, ca și cum aceeași culoare simțea și în vârful degetelor și apoi a plecat, continuând să lovească peretele cu bastonul din lemn. Pentru că el întârzia să iasă din magazin, ei îi veni o idee. Luă cățelul de subțiori, își trase gluga hanoracului peste cap, hanoracul lui maro și lălâi, își trase puțin mai jos bulendrele deșirate, își scoase un papuc și se proțăpi la ușa magazinului. Pe sub pleata ciufulită pândea prin sticla umbroasă. Se scormoni în buzunar după un mărunțiș, pe care îl așeză strategic în palmă, nu prea mult, 30 de bani, a fost o zi proastă. Când el a ieșit, ea s-a prelins pe lângă el: „Domnu’, mi dai și mie, mi frig, mi foame, hai!”, privea în jos, cu ochii amărâți, așa că nu-i vedea fața. Norii s-au fugărit pe cer toată ziua, dar fix atunci o rază căzuse pe ei, de parcă cineva îi picta. El nu răspundea, îi simțea zâmbetul până în ceafă, dar nu răspundea. Apoi simți în mâna întinsă un foșnet de ambalaj. Era o ciocolată Rom. Continue reading